Pomul din pustie, Iconografia și Rănile Bisericii
- cugetare adâncă și chemare la trezvie -
1. Pilda pomului din pustie și lupta tainică a iconarului
„Un pustnic bătrân avea în fața chiliei sale un copac uscat. În fiecare dimineață, după rugăciune, mergea și-l uda cu un ulcior de apă, cărând apa de departe, din vale.
Pustnicul udă zi de zi un pom uscat. Nu pentru că ar avea garanții, ci pentru că răbdarea și credincioșia sunt încercarea sufletului. Asta este, de fapt, si lucrarea iconarului: udă pomul artei sacre, uneori fără să vadă roade ani la rând. Dar nu se oprește. Pentru că știe că ceea ce face nu este doar pictură, ci o rugăciune pentru vindecarea unei răni.
Această pildă prinde viață mai ales când ne uităm la starea picturii bisericești din unele locuri: rănile sunt adânci, iar pomul pare uscat. Dar lucrarea nu trebuie oprită. Pentru că Biserica nu ne cere succes, ci statornicie. Acolo unde canonul a fost înlocuit cu gustul personal, unde Sfânta Tradiție a fost uitată, unde icoana bizantină a fost disprețuită, trebuie să ducem ulciorul. Cu răbdare, zi de zi.
2. Studiu de caz: despre pictura bisericii de la Mănăstirea Sf. Mina - Roșiori, Suceava
Nu de mult timp, am descoperit o predică a părintelui Varnava, starețul Mănăstirii Sf. Mina din Roșiori, care m-a tulburat profund, deoarece nu am mai auzit niciodată aceste cuvinte din gura unui cleric.
Din dragoste sinceră pentru Biserică, pentru Sfânta Tradiție și pentru Icoana Ortodoxă, am simțit nevoia să scriu aceste rânduri.
Deși se știe că părintele este o persoană influentă, afirmațiile sale din această cuvântare nu pot fi trecute cu vederea, pentru că ating esența vie a Ortodoxiei liturgice și iconografice.
Predica Starețului Varnava de la această mănăstire este un exemplu dureros de confuzie, ignoranță teologică și manipulare a credincioșilor prin pseudo-argumente sentimentale.
Iată câteva aspecte problematice extrase din această predică.
Video – Predica Părintelui Varnava (fragment)
Vreau să vă aduc la cunoștință că în 2014, la acest hram, la această duminică importantă din Biserica Ortodoxă, dacă vă aduceți aminte că a venit din Rusia icoana Maicii Domnului Umilenia, fraților creștini. Icoana Maicii Domnului, (la) care Sf. Serafim de Sarov, o viață întreagă, numai la ea s-a rugat.
Gândiți-vă frățiile voastre, cum este respectată Maica Domnului în România și, respectat, Sfântul Vasile cel Mare, Sfântul Gheorghe, Sfântul Nicolae, cel mai important sfânt în Rusia, după Maica Domnului, este Sf. Serafim de Sarov.
Gândiți-vă frățiile voastre…
Pentru când am chemat pictorii, să ne arate și nouă puterea lor, ce poate face, pentru că am avut până la ei mulți pictori care au venit… și am stat cu schela vreo 15 ani în acest octogon al turnului axion, și n-am găsit un om, n-am găsit o echipă, mai bine zis, să facă o pictură…dum-ne-ze-ias-că. Să fie plăcută omului, să fie frumoasă, să fie… ca omul să aibă dragoste să se uite la un sfânt să se-nchine…
Nu cum s-o ajuns alte timpuri…că nu este nu știu cum… că bizantina… și tot asa… Pentru că ți-e și frică să te-nchini la un sfânt din ăla care zice că este bizantin… parcă n-ar fi oameni!
Spune acolo ‘șa Sfinții Părinți: Slava lor este așa de mare, dacă Dumnezeu slobozea ca omul să se mărturisească la un înger, muțea în fața lui, de slava lui, de puterea lui și, mai bine zis, de frumusețea lui… Și ei îi face…nu mai zic… vai și amar de capul lor!
Dar uitați frățiile voastre, această echipă de pictori care a venit din Ucraina, ne-a pictat pe Maica Domnului care, în biserica mică, este Umilenia, fraților.
Și atuncea am zic: Dacă voi vreți s-o ștergeți, ștergeți-o, că noi n-o mai ștergem de-acolo! N-o mai…
Și atuncea ne-am gândit ce să facem noi în fața Maicii Domnului. Și l-am pus pe Sf. Serafim de Sarov care, după cum v-am zis, este al doilea sfânt, după Maica Domnului, respectat de creștini”
B. Discreditarea stilului bizantin – o luptă fără temelie.
A spune că „e și frică să te-nchini la un sfânt bizantin” denotă o percepție materialistă, trupească asupra icoanei. Icoana bizantină nu este menită să flateze ochiul, ci să conducă mintea la rugăciune.
În acest context, părintele mai face o afirmație problematică: „Spun acolo așa Sfinții Părinți: Slava lor este așa de mare, dacă Dumnezeu slobozea ca omul să se mărturisească la un înger, muțea în fața lui, de slava lui, de puterea lui și, mai bine zis, de frumusețea lui… Și ei îi face… nu mai zic… vai și amar de capul lor!”
Această afirmație, folosită ca justificare pentru estetica realistă, denotă o neînțelegere gravă a distincției dintre frumusețea duhovnicească și frumusețea trupească. Frumusețea sfinților nu este o frumusețe lumească, estetică, ci una a sfințeniei. Iar icoana bizantină este tocmai mijlocul prin care această frumusețe ne este descoperită.
Să nu uităm că Sfinții Părinți, precum Sf. Ioan Damaschin, Sf. Teodor Studitul și ceilalți, au suferit exiluri, bătăi și prigoană pentru a apăra icoanele în forma lor autentică. Iar împărații iconofili, precum Irina și Mihail al III-lea, au restabilit cultul icoanelor la Sinodul VII Ecumenic (787), unde s-a afirmat clar că icoanele trebuie să reflecte transfigurarea.
De asemenea, timp de 2000 de ani, iconarii adevărați și-au sfințit viața, au pictat cu post, rugăciune și lacrimi. Unii au devenit chiar sfinți. Nu putem pune pe același plan această moștenire cu o lucrare superficială, care vizează doar plăcerea ochiului.
C. Pericolul de a numi profanul "dumnezeiesc"
Un alt aspect extrem de grav este că părintele Varnava, vorbind despre lucrarea pictorilor ucraineni, a folosit expresia: „să facă o pictură dum-ne-ze-ias-că”. În contextul unei picturi evident necanonice, cu origini străine de duhul ortodox și influențe realist-renascentiste, folosirea acestui termen este o răstălmăcire duhovnicească intolerabilă.
Termenul „dumnezeiesc” este rezervat pentru cele ce sunt sfinte, conforme cu voia lui Dumnezeu, cu Tradiția Bisericii, cu Adevărul revelat. A numi „dumnezeiasc” ceva ce încalcă flagrant rânduielile sinodale, dogma și expresia liturgică a Ortodoxiei, înseamnă a induce gravă eroare în conștiința poporului.
Este o confuzie între „frumosul care place ochiului” și frumusețea dumnezeiască care sfințește, o confuzie ce trebuie corectată de urgență prin cateheză, prin intervenția autorităților duhovnicești și prin responsabilitate pastorală.
D. Promovarea și comercializarea de "icoane" necanonice
Prin magazinul bisericesc al mănăstirii se vând „icoane” care nu respectă canoanele de reprezentare, cu estetică occidentală, adevărate kitsch-uri, cu trăsături dulcege, contrare spiritului sobru și teologic ortodox.
Atenție! A distribui aceste obiecte într-o rețea informală, „legalizându-le” prin popularizare, este o formă de erezie iconografică practicată pe tăcute.
E. Încurajarea inculturii teologice pentru profit personal
Prin toate aceste practici, inclusiv prin retorica anti-bizantină, se cultivă o incultură generalizată în rândul credincioșilor în ceea ce privește icoana ortodoxă. Credincioșii nu mai sunt învățați să deosebească ce este canonic de ce nu este, ci li se oferă ceea ce este mai ușor de vândut.
Această deformare este nu doar o problemă artistică, ci o jignire gravă adusă Sfintei Tradiții Ortodoxe și o exploatare a evlaviei sincere a poporului pentru folos material propriu. Ea aduce deservicii grave Bisericii pe termen lung, pentru că dezrădăcinează discernământul teologic din conștiința credincioșilor.
F. Sursa de proveniență a acestor obiecte și picturi este iarăși o problemă adâncă
O altă problemă gravă este proveniența acestor obiecte „religioase” și a pictorilor care le promovează, sau chiar promovarea pictorilor care execută astfel de lucrări. Părintele menționează că pictorii au fost aduși din Ucraina, unde există o diversitate de confesiuni, curente estetice și o instabilitate canonică care nu garantează formarea ortodoxă autentică.
Acești „artiști” vin adesea nu cu o slujire a icoanei, ci cu un portofoliu de tip comercial: să ne arate „puterea lor”, cum spune părintele, nu să se supună canonului. Dovadă stau lucrările lor (pentru care se pot scrie multe), ei venind aici doar să livreze imagini care impresionează la nivel superficial, fără fundament teologic ortodox.
Lipsa lor de formare teologică și duhovnicească este o sursă de poluare vizuală și doctrinară în Biserică. Ceea ce ei aduc este adesea un amestec de artă religioasă apuseană, sentimentalism vizual și comercianță estetică străină de duhul Ortodoxiei.
Când asemenea lucruri sunt nu doar tolerate, ci promovate și distribuite, ele devin vehicule de alterare dogmatică într-un mod lent, dar constant.
G. Apărarea icoanei implică demascarea răului și chemarea la răspundere
Să apărăm icoana nu înseamnă doar a picta frumos sau canonic, ci înseamnă și a elimina din viața Bisericii toate lucrurile străine de Ortodoxie: icoanele comerciale cu chipuri deformate, influențele catolice, psihologizante, teatrale, vizuale, care substituie teologia, gusturile impuse ca dogmă de unii clerici lipsiți de formare iconologică.
Tăcerea complice face loc răului să se instaleze. De aceea, verbalizarea acestor derapaje, identificarea lor clară și atenționarea autorității duhovnicești – ierarhi, duhovnici, comisii – este o datorie de conștiință și o necesitate absolută în viața Bisericii. Nu din revoltă, ci din iubire față de Biserică, față de Sfânta Tradiție și față de sufletele care vin să se închine într-un spațiu sfânt, dar primesc uneori imaginile unui kitsch pseudo-duhovnicesc.
A tăcea înseamnă a aproba. A vorbi cu discernământ și cu durere e o formă de rugăciune și slujire a Adevărului.
3. Ce spune Biserica?
• Sinodul VII Ecumenic (787): „Cinstirea icoanei urmează prototipului.”
• Sf. Teodor Studitul: „Icoana întreîgistrează chipul, dar nu natural, ci duhovniceȟte.”
• Sf. Ioan Damaschin: „Icoana este o fereastră spre împărăția cerurilor.”
Toate aceste afirmații arată că icoana trebuie să se conformeze adevărului dogmatic, nu gustului personal. A picta un sfânt ca pe un actor de film sau ca pe un om de pe stradă este o deformare a chipului sfințeniei.
4. Ce avem de făcut?
Asemenea pustnicului care udă pomul, noi, iconarii și credincioșii conștienți, trebuie să ne facem partea. Să continuăm să pictăm, să formăm ucenici, să scriem, să vorbim, să argumentăm teologic. Nu cu ură, ci cu fermitate și iubire de Adevăr.
Trebuie să susținem icoana bizantină nu ca pe un moft estetic, ci ca pe o mărturisire ortodoxă a dumnezeirii firii umane în Hristos.
Acolo unde pomii sunt uscați, să nu fugim. Să ducem apă. Zi de zi. Pentru ca, dacă Dumnezeu voiește, într-o zi, să vedem cum Biserica împreună cu icoanele ei înverzește din nou.
În loc de încheiere
Pentru că subiectul rămâne deschis și extrem de important pentru viața Bisericii, nu voi trage o concluzie.
Las această responsabilitate în seama autorităților duhovnicești și a celor rânduiți să păzească dreapta credință și buna rânduială în spațiul sfânt. Eu doar am simțit că este datoria mea, ca iconar de peste 20 de ani și creștin ortodox, să semnalez cu smerenie și conștiință ceea ce mi-a tulburat inima și duhul.
„Că râvna casei Tale m-a mâncat și ocările celor ce Te ocărăsc pe Tine au căzut asupra mea.”
(Psalmul 68:9)
Pentru cei care doresc să aprofundeze aceste subiecte, recomand următoarele articole esențiale:
👉 De ce pictăm icoanele în stil bizantin și nu realist? – un ghid fundamental despre deosebirea dintre stilurile iconografice și temeiurile teologice ale alegerii stilului bizantin.
👉 Arta bisericească – între lucrarea harului și expresia personală – o reflecție despre granițele dintre artă și duhovnicie în spațiul sacru, cu accent pe ascultarea de Tradiție.
👉 Cum ne închinăm lui Dumnezeu, Maicii Domnului, Sfinților, sfintelor icoane și altor obiecte sfinte – o explicație limpede despre cinstirea sfintelor icoane în lumina învățăturii ortodoxe, ideală pentru formarea unui discernământ sănătos în rândul credincioșilor.
🔗 Te îndemn să le citești cu inimă deschisă și cu rugăciune, pentru ca lumina Adevărului să poată rodi în suflet și în lucrarea fiecăruia dintre noi.