Despre "slavă" și
"mărire"
Știm că Dumnezeu se află în plină slavă, înconjurat de mulțimi de cete îngerești si ni se descoperă în această slavă pe muntele Tobor, Schimbându-Se la Față, deoarece “Cuvântul S-a făcut trup și S-a sălășluit între noi și am văzut slava Lui, slavă ca a Unuia-Născut din Tatăl”. În aceeași cinste și slavă Îl vom vedea și “când va veni întru slava Tatălui Său, cu Sfinții îngeri”.
Sfântul Grigorie Palama a sintetizat gândirea patristică într-o teologie a slavei lui Dumnezeu. Concentrarea sa asupra „luminii taborice” subliniază distincția tradițională între Ființa Dumnezeiască, absolut transcendentă și necunoscută, și Harul necreat, care se manifestă prin energiile divine, imanente și îndumnezeitoare, prin care omul poate să se împărtășească. (Paul Evdokimov)
Conform învățăturii Sfântului Grigorie Palama, în acord cu Sfânta Scriptură și cu Sfânta Tradiție a Bisericii, lumina Harului divin este necreată, fiind o energie dumnezeiască. Cei care sunt îndumnezeiți nu doar că pot vedea această lumină, dar se află și scăldați în ea. Aceasta reprezintă slava lui Dumnezeu, strălucirea Sa, lumina taborică a Învierii lui Hristos și a Cincizecimii.
Slava este a lui Dumnezeu din veci și în veci și noi nu avem cum să o sporim sau să o micșorăm. Slava este a lui Dumnezeu, închinat în Sfânta Treime, și I se cuvine: “Că a Ta este Împărăția și Puterea și Slava, a Tatălui și a Fiului și a Sfântului Duh, totdeauna acum și pururea și în vecii vecilor”.
În cântarea “Cuvine-se cu adevărat”, se face o distincție clară între termenii de “slavă” și “mărire”. Maica Domnului, fiind mai presus decât toată zidirea, primește mărire / laudă din partea noastră (“pe Tine, Cea cu adevărat Născătoare de Dumnezeu, Te mărim”), dar și o slavă pe care i-o dă însăși Dumnezeirea (“mai cinstită decât heruvimii și mai slăvită fără de asemănare decât serafimii”), după însăși traducerea originală din limba greacă.
Ideea de „slavă” transcende cu mult limitele umane. Noi, oamenii, nu putem oferi în adevăratul sens al cuvântului „slavă” lui Dumnezeu, Maicii Domnului sau sfinților, deoarece slava divină este o manifestare a Harului și a prezenței lui Dumnezeu, care depășește orice posibilitate umană de a o exprima în mod complet.
„Slavă Tatălui și Fiului și Sfântului Duh, acum și pururea și în vecii vecilor, Amin” este o înțelegere profundă a rugăciunii și a teologiei liturgice; este într-adevăr esența mărturisirii de credință, pe care o rostim mereu în cult și în viața duhovnicească.
În rugăciune și cântare, noi recunoaștem slava lui Dumnezeu și aducem „laude” și „cântări de slavă”. Acestea sunt acte de venerare și recunoaștere a sfințeniei și a Harului divin, chiar dacă sunt insuficiente în comparație cu slava adevărată și desăvârșită. Aceste laude nu sunt „slavă” în sensul absolut al cuvântului, dar sunt expresii de evlavie, recunoștință și umilință față de ceea ce Dumnezeu și chiar Maica Domnului, împreună cu Sfinții, reprezintă în viața noastră duhovnicească.
Orice laudă adusă lui Dumnezeu, Maicii Domnului și sfinților este mai mult spre folosul nostru, pentru că ne ridică pe noi spre împărtășirea din slava cerească:
“Mărește, sufletul meu, pe Domnul, Cel Ce S-a schimbat la Față…”
“Mărește, sufletul meu, Pe Domnul, Cel Ce S-a înălțat de pe pământ la cer…”
“Mărește, sufletul meu, pe Cea mai cinstită și mai preamărită decât oștile cele de sus…”
“Mărimu-Te pe Tine Dătătorule de viață…”
“Mărimu-vă, pe voi, Arhangheli și îngeri…”
“Mărimu-te, pe tine, cuvioase părinte Antonie… ”
“Mărimu-Te, pe Tine, Dătătorule de viață, Hristoase, și cinstim pe Preasfântul Tău Duh, pe Care de la Tatăl L-ai trimis dumnezeieștilor Tăi Ucenici.”
“Slavă Ție, Treime Sfântă, Părinte, Cuvântule și Duhule Sfinte, zicând: Slavă Ție Dumnezeule.”
Să ne apropiem, așadar, de această slavă prin iubire, adorație, printr-o viață dedicată voii și slujirii lui Dumnezeu, în duh și în adevăr.