Arta bisericească
Arta bisericească, în tradiția ortodoxă, a fost întotdeauna un mijloc de exprimare a credinței și un “vehicul” pentru transmiterea învățăturilor Bisericii.
Aceasta cuprinde mai multe forme artistice: arhitectura, pictura, sculptura și muzica bisericească, fiecare având un rol esențial în cultul divin. Toate aceste forme artistice sunt caracteristice stilului bizantin autentic, care se remarcă prin simplitatea și simbolismul său profund. (imag. 1)
Arta bisericească ortodoxă nu urmărește doar estetica, ci mai ales transfigurarea lumii materiale într-o realitate duhovnicească, prin care omul are acces la tainele dumnezeiești.
imag. 1 – Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, Liești – Galați (interior)
I. Arhitectura bisericească
Arhitectura bisericească ortodoxă reflectă în mod direct învățăturile creștine și tradițiile tainice ale Bisericii. Ea nu este doar un spațiu construit, ci o teologie exprimată în ziduri, menită să inspire rugăciunea și să faciliteze comuniunea cu Dumnezeu.
Una dintre trăsăturile definitorii este împărțirea spațiului liturgic în pronaos, naos și altar, având ca element central catapeteasma – simbolul despărțirii și unirii dintre cer și pământ. Orientarea spre răsărit a bisericii are o semnificație eshatologică profundă, evocând așteptarea celei de-A doua Veniri a lui Hristos.
imag. 2 – planul arhitectural triconc (trilobat)
Decorul arhitectural joacă un rol major: prezența picturii murale în frescă, tempera sau acrilic, transmite învățătura de credință și istoria mântuirii. Fațadele exterioare sunt adesea împărțite în registre, împodobite cu firide, arcade, rozete sau brâie sculptate. Stilul brâncovenesc aduce în prim-plan pridvorul deschis cu coloane, un simbol al ospitalității și al deschiderii către lume.
Planul arhitectural variază, însă cele mai răspândite forme sunt: planul triconc (trilobat) – imag. 2, planul în cruce greacă înscrisă și planul basilical. Cupola centrală, sprijinită de obicei pe patru arce sau pandantivi, simbolizează cerul, iar turla devine semn al înălțării (sufletului) către Dumnezeu.
Materialele folosite în construcție sunt piatra, cărămida și lemnul și sunt integrate cu meșteșug în funcție de specificul local, creând o unitate între sacru și tradiția populară. În Maramureș, de pildă, predomină bisericile de lemn, cu turle înalte și acoperișuri în patru ape, adaptate peisajului și comunității.
În concluzie, arhitectura ortodoxă este expresia vizibilă a credinței. Ea îmbină funcționalitatea liturgică, simbolismul teologic și armonia artistică, oferind credincioșilor nu doar un loc de rugăciune, ci o poartă spre Împărăția Cerurilor.
II. Pictura bisericească
Pictura bisericească ortodoxă este o formă sacră de artă, profund teologică și liturgică, având rolul de a transmite vizual adevărurile de credință și de a crea o legătură directă cu realitatea cerească. Ea nu este doar un ornament al lăcașurilor de cult, ci o parte integrantă a vieții duhovnicești, fiind o „fereastră spre cer” și un mijloc de comuniune cu Dumnezeu și cu Sfinții.
1. Caracteristici generale ale picturii bizantine (ortodoxe)
• Pictura îndeplinește funcția teologică, liturgică, estetică – adică icoana este expresia învățăturii dogmatice ortodoxe și participă la slujba Bisericii, creând mediul și atmosfera propice stării de rugăciune. (imag. 3)
• Transfigurează (schimbă expresia, stilizează, înduhovnicește), nu redă realismul – pictura nu caută să reproducă lumea vizibilă, ci să o transfigureze. Trăsăturile elementelor picturii (clădirile, vegetația, munții, personajele) sunt stilizate, pentru că lumina vine din lăuntricul lor.
• Există un simbolism cromatic – fiecare culoare are o semnificație teologică aparte: auriul – slava dumnezeiască, lumina harică a Duhului Sfânt, Împărăția Cerurilor, roșul – jertfa și maternitatea, albastrul – dumnezeirea, albul – curăția, puritatea, negrul – iadul, moartea, mormântul, întunericul necunoștinței. dar și asceza.
imag. 3 – pictura al secco, Biserica „Sf. Ap. Toma”, Brașov
• Redă perspectiva inversă – deschiderea spre privitor a spațiului din icoană, chemându-l la comuniune; cu cât ne apropiem mai mult de icoană (“fereastră spre cer”), de înțelesul și de subiectul ei, cu atât îl cunoaștem mai bine pe Dumnezeu și pe sfinți.
• Respectă canoanele – pictura urmează un tipic strict, înscris în manualele de erminia picturii și în istoria reprezentărilor iconografice; pictorul este slujitor al Sfintei Tradiții, nu un creator liber.
• Se integrează în arhitectură – scenele se împreunează cu structura bisericii, creând o imagine unitară și o expresie a Împărăției lui Dumnezeu.
• Are rol pedagogic – este „Biblia în imagini” a credincioșilor, educând și inspirând.
imag. 4 – Maica Domnului Preacurata Stăpână, Biserica „Sf. Ap. Toma”, Brașov
2. Tipicul iconografic ortodox este adaptat conform delimitării arhitecturale. Astfel:
• În altar, se pictează Maica Domnului ca Stăpână / Împărăteasă (imag. 4) sau Oranta, în absidă (boltă); Împărtășirea Apostolilor și sfinți ierarhi și diaconi pe pereți.
• În naos și pronaos, cupola ni-L prezintă pe Hristos Pantocrator, scene din viața Mântuitorului Hristos și a Maicii Domnului pe pereți, în partea de jos sunt sfinții militari, mucenici și mucenițe (în absidele laterale), iar mai în spate sfinții cuvioși și cuvioase.
• În pridvor, se pictează Hristos Emanuel, Judecata de Apoi, scene din Vechiul Testament, Sinodele Ecumenice, sfinți cuvioși, Scara Raiului, Scara lui Iacov, Arborele lui Iesei.
• Iconostasul sau Catapeteasma, este o concentrare a dogmei ortodoxe; se pictează pe registre: icoanele împărătești, praznicele, apostolii, proorocii, Cina cea de Taină, Sfânta Treime, Maica Domnului Oranta, Răstignirea Domnului, în funcție de spațiile disponibile
3. Tehnici de pictură tradiționale și contemporane
• Encaustica – este o tehnică istorică în care pigmenții sunt ametecați în ceară topită.
• Fresca (al fresco) – este pictura pe tencuială umedă; cea mai durabilă și cunoscută tehnică, utilizată încă din Antichitate.
• Mozaicul – se realizează din bucăți de sticlă, piatră sau aur, aplicate pe suport; este foarte rezistent, conferă solemnitate și monumentalitate.
• Tempera pe uscat (al secco) – se aplică pe peretele uscat, mai ușor de executat, dar mai puțin rezistentă.
• Tempera pe lemn – este folosită la icoanele portabile. Suportul de lemn este grunduit, iar pictura se realizează cu emulsii naturale.
• Tehnici moderne – în care se folosesc culori acrilice speciale, pe suport uscat; sunt mai accesibile, dar se consideră că au o durabilitate redusă comparativ cu fresca (nu au trecut “testul timpului”, ci s-au făcut doar experimente în laborator).
• Pictura pe sticlă arsă (“vitraliu” iconografic) – fiecare piesă este pictată și arsă individual, apoi asamblată ca un puzzle; este o tehnică rară, dar foarte rezistentă și spectaculoasă vizual.
4. Semnificația picturii în viața Bisericii
Pictura bisericească nu este decor, ci Liturghie vizuală. Ea ajută rugăciunea și educă, învață, sfințește (imag. 5) Icoanele fac parte din viața zilnică a ortodocșilor – acasă, în biserică, la rugăciune. Este o manifestare a credinței în Întrupare și o prezență reală a Harului dumnezeiesc.
• Canonul de reprezentare al icoanei este consacrat de Sinodul VII Ecumenic (Niceea, 787), apoi susținut de Sfinții Părinți, de normele și scrierile bisericești.
• Pictura ortodoxă urmărește mesajul teologic și mai puțin partea estetică. Stilul realist reproduce pământescul și materia, iar Chipurile Sfinților sunt carnale, greoaie, în timp ce stilul bizantin ne prezintă starea duhovnicească a Sfinților, înălțându-l pe privitor din lume spre Dumnezeu.
• Icoana nu este portret, ci prezență; nu este emoție, ci comuniune; nu urmărește umbrele și efectele naturale / naturaliste, ci lumina necreată și înduhovnicirea materiei.
imag. 5 – Maica Domnului Preacurata Stăpână, Biserica „Sf. Ap. Toma”, Brașov
În concluzie, pictura bisericească ortodoxă este o slujire vizuală, o predicare prin formă și culoare, o mărturisire a credinței într-un limbaj caracteristic universal. Stilul bizantin, cu simbolismul său profund, cu tipicul său rânduit, cu frumusețea duhovnicească, lăuntrică, rămâne expresia autentică a învățăturii de credință ortodoxe. Într-o lume dominată de imaginea materialismului, pictura ortodoxă oferă o imagine a lumii răscumpărate, transfigurate (înduhovnicite), unde fiecare culoare și chip vorbește despre taina Împărăției lui Dumnezeu.
III. Sculptura bisericească
Sculptura bisericească în tradiția ortodoxă este o artă sacră, distinctă prin caracterul său simbolic, decorativ și funcțional, completând arhitectura și pictura bisericii. Spre deosebire de sculptura occidentală, care a favorizat statuia tridimensională, sculptura ortodoxă s-a exprimat mai ales prin basorelief, altorelief și ornamentație simbolică pe lemn și piatră.
1. Rolul și sensul sculpturii în Biserică
Sculptura nu este decor pur, ci poartă o semnificație teologică. Elementele sculptate de pe iconostase, strane, jilțuri, uși, cruci sau lespezi funerare devin o cateheză vizuală, o mărturisire simbolică a credinței și o expresie a frumuseții întru Dumnezeu. Sculptura ortodoxă evită realismul naturalist, cultivând forme stilizate, simbolice, încărcate de sens duhovnicesc.
imag. 6 – Icoană sculptată în basorelief și altorelief, cu diverse motive și simboluri
2. Tehnici și tipuri de sculptură folosite – imag. 6
• Basorelieful și altorelieful – sunt cele mai frecvente, folosite pentru ornamentarea iconostaselor, ușilor împărătești, a crucilor, frizelor, icoanelor.
• Sculptura în lemn – materialul preferat este lemnul de tei, paltin, stejar sau nuc; adesea era poleit cu aur; se decorează cu motive vegetale, geometrice și mai puțin zoomorfe.
• Sculptura în piatră – este folosită mai ales la lespezi funerare, ancadramente de uși și ferestre, steme, pisanii și coloane.
3. Motive și simboluri sculptate
• Crucea – mai frecventă este cea greacă sau latină, iar uneori o întâlnim și pe cea slavă cu cele 2 brațe secundare, care simbolizează întreaga teologie a Răstignirii Domnului.
• Motive vegetale – des întâlnite sunt vița de vie și spicul de grâu (Euharistia), frunzele de acant (nemurirea), floarea-soarelui (urmarea Soarelui Hristos), crinul (curăția, neprihănirea), rodia (Biserica).
• Motive geometrice – dintre acestea cunoaștem cercul (veșnicia), rombul (unirea cerului cu pământul), spirala (viața duhovnicească).
• Simboluri zoomorfe – porumbeii (pacea și Raiul), vulturul (vegherea duhovnicească, trezvia), leul (puterea lui Hristos), vițelul (jertfa și sfințirea).
4. Greșeli frecvente în sculptura bisericească, apar atunci când meșteșugarul sau sculptorul nu are o formare teologică adecvată sau când influențele artistice externe (mai ales occidentale) pătrund necritic în spațiul liturgic. Iată care sunt cele mai întâlnite:
imag. 7 – sculptură tridimensională (statuie)
• statuile tridimensionale (sculptura rond-bosse) – imag. 7 și 8 – Biserica Ortodoxă respinge statuile ca forme de reprezentare religioasă, deoarece ele induc ideea de idolatrie (din cultul păgân al zeilor);
Un exemplu reprezentativ este plasarea unui porumbel în „locuri cheie” (deasupra Sfintelor Uși, sau deasupra tronului, a icoanei Maicii Domnului sau chiar deasupra Sfintei Mese), și tridimensional, care se interpretează total greșit ca fiind Sfântul Duh (imag. 8). Sfântul Duh nu își face simțită prezența, vizual, decât în icoana Botezului Domnului ca un porumbel, sau ca un foc în icoana Pogorârii Sfântului Duh, ca o rază de lumină în icoana Bunei Vestiri, de asemenea ca un “nor” (mandorlă / aură de lumină) în icoana Schimbării Domnului la Față, însă Sfântul Duh nu poate fi niciuna dintre aceste reprezentări, în mod exclusiv.
imag. 8 – porumbel statuar
• stilul realist / naturalist – se regăsește în sculpturile detaliate cu musculatură evidențiată, mișcare teatrală, expresii dramatice, disproporții; exprimă emoții trupești, senzoriale și nu contemplarea duhovnicească; realismul distrage și nu urmărește transfigurarea materiei spre sfințenie;
• elementele decorative profane sau stridente – chipuri de lei, nuduri stilizate, îngerași, monștri decorativi, dragoni și alte capete înspăimântătoare (imag. 9);
• supraîncărcarea ornamentală – care rupe echilibrul liturgic și simbolic: spirale, ghirlande luxoase (imag. 9);
• simetria sau compoziția dezechilibrată – probleme de proporții între elementele sculptate, lipsa unei ierarhii vizuale și simbolice (ex.: Hristos mai mic decât un sfânt); acestea denotă lipsa unei viziuni teologice clare, a experienței și a gustului pentru estetic;
• imitația stilurilor occidentale – se referă preluarea unor modele de iconostase (catapetesme) sau mobilier, cu statui de sfinți, îngeri cu trăsături baroce, tronuri monumentale; asemenea modele aparțin artei catolice sau protestante și nu respectă canoanele Tradiției ortodoxe (imag. 9);
• supra-încărcarea cu detalii inutile – atunci când sculptura devine aglomerată și obositoare vizual, se pierde esența simbolică și concurează cu iconografia și cu glasul preotului / cântarea de la strană, iar credinciosul nu mai poate contempla (imag. 9);
• folosirea materialelor nepotrivite – lemn de calitate slabă, nesecționat corect, predispus la crăpături, uscat în termeni limită de timp, lipsa tratamentului anticarii sau ignifug, toate acestea putând duce la deteriorare rapidă.
imag. 9 – detaliu catapeteasmă
De aceea, sculptura bisericească trebuie să fie:
– simplă, simbolică, integrată în arhitectura și pictura canonică a Bisericii;
– executată cu evlavie și în duhul Tradiției ortodoxe;
– corectă și conformă cu învățătura de credință a Bisericii, evitând orice posibile interpretări greșite ale elementelor constitutive;
– să nu se impună prin artă decorativă, ci să sprijine mesajul și conținutul teologic.
Concluzionând, sculptura, în Biserica Ortodoxă, este o formă de artă teologică, decorativă, simbolică și funcțională; nu este o “artă de sine stătătoare”. Are un limbaj simbolic care împodobește și susține spațiul liturgic. Ea nu este simplă ornamentație, ci ea slujește picturii și arhitecturii și are rolul de a înfrumuseța, dar și de a îndrepta privirea și sufletul către cele sus, fără să distragă prin realism excesiv și teatralitate; este lucrată cu evlavie și în duhul Tradiției.
Fie că este în lemn sau piatră, sculptura ortodoxă trebuie să rămână o veritabilă rugăciune săpată în materie.
IV. Muzica bisericească
Muzica bisericească nu este o artă a spectacolului, ci o slujire sfântă. Este rugăciune cântată, o formă sonoră, audio / muzicală a Evangheliei și expresie vie a credinței. Ea slujește nu doar înfrumusețării cultului, ci și înălțării sufletului, întăririi comunității și mărturisirii adevărului dumnezeiesc. Fiecare glas, fiecare cântare, poate deveni o scară către cer.
imag. 10 – partitură Psalmul 50, muzică psaltică
1. Definirea muzicii bisericești și scopul ei
Muzica bisericească este compusă special pentru a fi folosită în cadrul slujbelor și are un caracter sfânt, sobru și smerit. Nu urmărește divertismentul, teatralitatea sau iscusința în execuție, ci slăvirea lui Dumnezeu, susținerea rugăciunii în comun și proclamarea adevărurilor de credință. Este o prelungire și o cântare a rugăciunii, o jertfă de laudă adusă de glasul omului.
2. Caracteristicile esențiale ale muzicii bisericești ortodoxe
• Se cântă pe o singură linie melodică, păstrând unitatea și claritatea mesajului.
• Se distinge prin cele opt glasuri ale cântului bizantin, fiecare glas având o încărcătură duhovnicească specifică (induce pocăință, bucurie, solemnitate etc.).
• Textele cântărilor (imnologia) sunt majoritar scripturistice sau patristice (psalmi – imag. 10, tropare, condace, stihiri, canoane).
• Cântarea se face fără instrumente, pentru a sublinia curăția și firea rugăciunii rostite de glasurile omenești.
3. Originea și dezvoltarea muzicii bisericești
Muzica bisericească își are rădăcinile în tradiția Vechiului Testament, la evrei, când cântau psalmii și în cântarea Bisericii primare. În forma sa actuală, s-a format în Imperiul Bizantin, mai ales în centrul culturii bizantine (Constantinopol) și s-a transmis în lumea ortodoxă prin tradiție. În spațiul românesc, la un moment dat, muzica psaltică a coexistat cu cântarea corală, armonizată (pe voci), mai ales în secolul XIX.
4. Cântăreții
Cântăreții bisericești, sau psalții, sunt slujitori ai cântării și ai rugăciunii (imag 11). În multe parohii, ei sunt susținuți de alte persoane, deoarece cântarea rămâne în esență o lucrare sobornicească, în care toți credincioșii sunt chemați să participe (în mod ideal): “Toată suflarea să laude pe Domnul”. De asemenea, ei au și o mare responsabilitate pentru transmiterea corectă a mesajului pe care îl rostesc sau îl interpretează spre înțelesul credincioșilor. Astfel, cântarea bisericească devine un act al comuniunii, de împreună-slăvire, chiar și prin simpla participare și împărtășire din cuvintele cântării.
imag. 11 – psalți
5. Rolul teologic și duhovnicesc al muzicii bisericești
Cântarea bisericească exprimă dogmele credinței într-un mod accesibil și viu. Este mijloc de pocăință, de întărire în credință și în neputințe, de mângâiere și, adesea, de minuni. Viețile Sfinților abundă în exemple unde o simplă cântare a cuvintelor Scripturii a adus lacrimi de pocăință și/sau convertire.
Muzica bisericească este inseparabilă de viața Bisericii. Fără ea, slujbele își pierd vitalitatea expresiei lor.
În cele din urmă, muzica bisericească este mai mult decât o artă: este teologie cântată. Este punte între om și Dumnezeu. Prin glasul smerit al psaltului, Biserica întreagă devine o singură inimă care se roagă. Iar în această cântare se ascunde o putere tainică, care poate pătrunde în inimile celor mai împietriți oameni. De aceea, fiecare cântare trebuie rostită cu evlavie, fiecare notație trebuie citită cu rugăciune, fiind o slujire lui Dumnezeu.
Concluzie
Arta bisericească ortodoxă nu este o simplă expresie estetică, ci o formă de slujire liturgică și mărturisire teologică, care adună în sine toate darurile creatoare ale omului – văzute și auzite – și le pune în slujba lui Dumnezeu. Arhitectura, pictura, sculptura și muzica bisericească lucrează împreună, într-o unitate armonioasă, având același scop comun: sfințirea spațiului, a timpului și a omului.
Arhitectura creează locul sacru, adăpostul și cadrul tainic al întâlnirii cu Dumnezeu. Este o teologie zidită, care orientează privirea și sufletul către Răsăritul cel de Sus.
Pictura aduce cerul pe pământ și face văzută realitatea duhovnicească. Este o Liturghie în imagini, o predică în culoare și formă, care sprijină rugăciunea și comuniunea cu sfinții.
Sculptura însoțește discret, dar profund, tot ansamblul artistic, adăugând simboluri vii și ornamentație distinctă care susține și completează mesajul celorlalte arte, fără a distrage sau înlocui.
Muzica bisericească este glasul Bisericii, rugăciune în sunet, ecoul Evangheliei. Ea unește inimile credincioșilor într-un singur glas și aduce harul în inimile și peste capetele credincioșilor.
Toate aceste arte nu funcționează separat, ci se întrepătrund și se întăresc reciproc, sub harul Duhului Sfânt. Ele traduc în mod sensibil, accesibil și profund tainele mântuirii și adevărurile credinței ortodoxe. Artele transfigurează materia, o sfințesc, o înalță; nu sunt mijloace de exprimare personală, ci expresii ale Tradiției, modelate canonic, pentru a transmite neîntrerupt învățătura Bisericii din generație în generație. Cu ajutorul lor, Biserica devine nu doar un loc de cult, ci un spațiu al Împărăției lui Dumnezeu, o pregustare a “frumuseții celei negrăite” și lumină călăuzitoare în întunericul lumii.
Adevărata artă bisericească este împreună-lucrare între om și Dumnezeu, între meșteșug și har, între talent și slujire. De aceea, păstrarea, cultivarea și împlinirea acestor arte în duhul Tradiției ortodoxe nu este un moft estetic, ci necesitate duhovnicească, datorie sfântă, și chemare către sfințenie.